Epilepsia este una dintre cele mai frecvente tulburări neurologice, incidența in funcţie de vârstă prezintă un curs cu două vârfuri, cu un prim maxim în copilărie și un al doilea la maturitate (⅓ de epilepsii încep după vârsta de 60 de ani).

Epilepsia este prezentă dacă au apărut cel puțin două crize neprovocate sau dacă riscul crecut de dezvoltare a epilepsiei poate fi considerat probabil după o criză printr-o constatare EEG sau RMN corespunzătoare. La aproximativ 65% dintre pacienții cu epilepsie, reducerea de durată a apariţiei convulsiilor poate fi atinsă prin terapia antiepileptică; în restul de 35%, se dezvoltă epilepsie rezistentă la terapie sau dificil de tratat. Cele mai importante obiective de tratament sunt, pe lângă controlul optim al convulsiilor (în mod ideal fără convulsii), tolerabilitatea bună a terapiei medicamentoase, evitarea efectelor secundare cronice, administrarea simplă a medicamentului atât pentru medic cât și pentru pacient, influența favorabilă a bolilor concomitente frecvent asociate cu epilepsia și luarea în considerare a nevoilor grupurilor speciale de pacienți. În general, terapia trebuie să fie cât mai individualizată, respectiv adaptată nevoilor fiecărui pacient.¹

¹ Baumgartner C & Pirker S. Update on the diagnosis and therapy of epilepsy. J Neurol Neurochir Psychiatr 2012, 13 (2): 64-80.