Termenul tranchilizante (tranchilizante minore) se referă la medicamentele psihotrope care sunt folosite pentru tratarea stărilor de anxietate și tensiune (latină tranquillare = a calma).
Medicamentele psihotrope mai sunt denumite și anxiolitice (care ameliorează starea de anxietate). Efectul tranchilizant este definit clinic ca fiind efectul de reducere a anxietății, calmare și relaxare emoțională. Adevărata „eră a tranchilizantelor” a început cu benzodiazepinele, care, datorită avantajelor lor farmacologice, se clasează încă pe primul loc printre tranchilizantele de azi.
Hipnoticele (medicamentele care „produc somnul”) nu sunt un grup de medicamente bine definit; mai degrabă se poate considera că orice medicament care produce somnul se numește hipnotic. Benzodiazepinele și noii agoniști/nonbenzodiazepinici ai receptorului benzodiazepinelor se numără printre cele mai des prescrise hipnotice.1
1 Riederer & Laux. Fundamentals of neuro-psychopharmacology. SpringerViennaNewYork 2010, 362-374.
În prezent, aproximativ 16.000 de persoane din Austria suferă de boala Parkinson.
Deși boala Parkinson nu este o boală răspândită, cum este, spre exemplu, accidentul vascular cerebral, se preconizează că incidența bolii se va tripla până în 2030. Incidența bolii crește odată cu vârsta: aproximativ 2% dintre persoanele de peste 60 de ani şi 3% dintre persoanele peste 80 de ani prezintă sindromul Parkinson.1
Pramipexolul este utilizat pentru tratamentul simptomatic al bolii Parkinson idiopatice, singur sau în asociere cu levodopa, adică pe tot parcursul bolii până la stadiul avansat când efectul levodopa scade sau devine neregulat și încep să se producă fluctuații ale efectului terapeutic (așa-numitele fenomene de sfârșit de doză sau on-off).2
Un studiu randomizat multicentric controlat cu placebo la pacienții cu boala Parkinson a arătat că tratamentul inițial cu pramipexol a produs dischinezii şi efecte de atenuare semnificatv mai mici comparativ cu levodopa.3
S-a constatat, de asemenea, că Pramipexolul are şi efect antidepresiv. Acest lucru este susținut de studii.4
1 Medical University of Innsbruck. Public Relations and Communication. Parkinson’s disease: early diagnosis can delay disease progression: https://www.i-med.ac.at/pr/presse/2012/38.html (accessed: Nov. 5, 2013).
2 SmPC Calmolan® tablets, Gerot Lannach. Date of information: September 2013.
3 Parkinson Study Group. Pramipexole vs levodopa as initial treatment for Parkinson disease: a 4-year randomized controlled trial. Arch Neurol. 2004; 61(7): 1044-53.
4 AWMF guideline: http://www.awmf.org/uploads/tx_szleitlinien/030-010l_S2k_Parkinson_Syndreome_Diagnostik_Therapie_2012-09.pdf (accessed: Nov. 5, 2013).
Coagularea sângelui și tulburările circulatorii, profilaxia trombozei.
Pacienții care au avut deja o boală ocluzivă vasculară, cum ar fi infarctul miocardic, accidentul vascular cerebral sau intervenția chirurgicală vasculară (de exemplu, bypass), prezintă un risc ridicat de reapariție a evenimentelor vasculare.1 Opţiunile terapeutice pentru prevenţia sau tratamentul acestor afecţiuni au evoluat considerabil.2 Pentru prevenţia secundară a bolilor cardiovasculare, pe lângă recomandările privind schimbarea stilului de viață, există metode de tratament medicamentos care pot fi adaptate individual pacientului, datorită posibilităţii selectării diferitelor opţiuni medicamentoase, cum ar fi inhibitorii agregării trombocitelor și anticoagulanții.
Tromboembolismul venos apare la o proporție semnificativă de pacienți în situații tipice de risc (de exemplu, intervenții chirurgicale sau traume). Medicamentele anticoagulante, în special heparinele cu greutate moleculară mică, pot reduce tromboza venoasă, embolia pulmonară și moartea survenită din cauza emboliei pulmonare în aceste situații specifice de risc ridicat.3
1 Antithrombotic Trialists’ (ATT) Collaboration et al. Aspirin in the primary and secondary prevention of vascular disease: collaborative meta-analysis of individual participant data from randomised trials. Lancet, 2009, 373: 1849-1860.
2 Secondary prevention of cardiovascular disease with acetylsalicylic acid: a gap between guideline and practice. Der Arzneimittelbrief, 2013, 47: 13-14.
3 Prabinger I. et al. Guidelines for venous thromboembolism prophylaxis in Austria. Wiener Klinische Wochenschrift, 2007, 119: 739-746.
Demența în boala Alzheimer (AD) este cea mai comună formă de sindrom de declin intelectual.
Se presupune că între 2-4% din populația cu vârsta peste 65 de ani este afectată de demența Alzheimer. Boala este mai frecventă la femei din cauza speranței de viață mai lungi. Rata incidenței este estimată la aproximativ 1% pe an. Probabilitatea ca o persoană să aibă demență severă până la vârsta de 80 de ani este de aproximativ 20%. Din ce în ce mai mulți cetățeni din țările industrializate occidentale ating vârsta de manifestare a bolii Alzheimer, a cărei prevalență va continua astfel să crească. În Austria, numărul persoanelor care suferă de boala Alzheimer este estimat la 90.000.
Inhibitorii de acetilcolinesterază (de exemplu donepezilul) și memantina sunt disponibili în prezent pentru tratamentul deficitelor cognitive și funcționale ale demenței Alzheimer. Principiul acțiunii inhibitorilor de acetilcolinesterază este îmbunătățirea disponibilității neuronale a acetilcolinei, care este redusă în demența Alzheimer, prin inhibarea enzimei degradante colinesterază sau butirilcolinesterază (ipoteză colinergică). Eficacitatea tratamentului cu inhibitori ai acetilcolinesterazei pentru formele ușoare și moderate de AD ca terapie de primă linie a fost demonstrată pe scară largă. S-au obținut dovezi ale eficacității în studiile randomizate, controlate cu placebo și au fost confirmate și în meta-analize. O provocare specială este conformarea pacientului la tratament. Memantina are o funcție antagonică asupra receptorului NMDA și servește la reglarea echilibrului glutamatului. În prezent, memantina este prescrisă pacienților cu AD in formă moderată până la severă.1
1 Fleischhacker & Hinterhuber. Textbook Psychiatry. Springer Vienna New York 2012, 370-372.
Tulburările afective sunt cele mai frecvente boli mintale și sunt adesea însoţite de comorbidităţi tot din spectrul tulburărilor mentale (tulburări de anxietate, dependențe, tulburări de personalitate).
Datorită riscului de sinucidere în perioadele depresive, tulburările afective sunt considerate ca fiind un pericol fundamental pentru viață. Impactul asupra integrării psihosociale a pacienților cu astfel de afecţiuni și povara pe care rudele trebuie să o suporte este adesea foarte mare. Depresia unipolară ocupă primul loc printre cauzele pierderii „anilor de viață sănătoși” la nivel mondial, în funcție de scorul DALY (An de viață ajustat pentru dizabilități). Costul tratamentelor tulburărilor afective reprezintă 7% din costul total al tratamentului bolilor în Europa.
Faza terapiei antidepresive acute vizează remisia completă a manifestărilor depresive. Odată cu atingerea remisiei complete se trece direct la terapia de întreținere. Mecanismul de acțiune al aproape tuturor antidepresivelor de pe piață se bazează astăzi pe ipoteza deficitului de monoamină al depresiei, ipoteză formulată în anii 1960. Conform acestei ipoteze, medicamentele antidepresive corectează deficitul cerebral dovedit de serotonină și noradrenalină și induc creșterea perioadei stării de bine prin reglarea descendentă a receptorilor. Eficacitatea antidepresivelor este de 60-70%, adică aproximativ o treime dintre pacienți nu răspund la terapia inițială cu medicamente. În aceste cazuri, este necesară trecerea la un alt agent terapeutic sau inițierea măsurilor adjuvante.1
1 Fleischhacker & Hinterhuber. Textbook of Psychiatry. Springer Vienna New York 2012, 154-177.
Disfuncția erectilă este definită ca incapacitatea persistentă de a realiza sau menține o erecție suficientă pentru relații sexuale satisfăcătoare.
Această disfuncție trebuie să persiste cel puțin 6 luni, poate avea cauze organice (vasculare, arteriale, venoase, mixte, neurogene, anatomice, endocrine) sau psihogene și poate reduce semnificativ calitatea vieții și bunăstarea individului, precum și a partenerului de viață.1 În studiul european privind îmbătrânirea bărbaților (EMAS), 30% dintre bărbați au raportat că suferă de disfuncție erectilă. Această condiție poate apărea la orice vârstă, dar prevalența crește odată cu vârsta la aproximativ 64% din persoanele peste 70 de ani. Comorbiditățile (de exemplu, diabetul zaharat, boala coronariană, hipertensiunea arterială sau depresia) și agenții nocivi (nicotină, alcool), dar și stilul de viață (obezitate, lipsa activității fizice) pot provoca sau exacerba manifestarea disfuncţiei erectile.2 Studiile arată că disfuncţia erectilă, în toate grupele de vârstă, nu numai că afectează viața sexuală, ci reduce şi toți parametrii calității vieții.3 În afară de tratamentul cauzelor disfuncţiei erectile sau prevenirea apariţiei acesteia (de exemplu, diabetul), disfuncția erectilă poate fi tratată cu medicamente, de ex. inhibitori ai fosfodiesterazei-5. 1
1 Guidelines for diagnosis and therapy in neurology; 4th revised edition 2008, p. 654 ff, ISBN 978-3-13-132414-6; Georg Thieme Verlag Stuttgart.
2 Corona G. et al. Age-related changes in general and sexual health in middle-aged and older men: results from the European Male Ageing Study (EMAS). J. Sex. Med, 2010, 7: 1362-1380.
3 McCabe MP. Intimacy and quality of life among sexually dysfunctional men and women. J. Sex Marital Ther., 1997, 23: 276-290.
Durerea poate fi acută, atunci când este prezentă pentru o perioadă limitată de timp sau cronică, atunci când este prezentă o perioadă mai lungă de timp.
Durerea cronică este unul dintre cele mai frecvente simptome. Conform cifrelor prezentate de „Alianța Austriacă a Durerii”, 1, 5 milioane de persoane sunt afectate de durere doar în Austria. Jumătate dintre acești pacienți sunt afectați în viața lor profesională de durerea cronică și 11% chiar nu pot lucra din cauza stării lor.1
Durerea este clasificată nu numai în funcție de durata sa, ci și în funcție de mecanismele sale de declanșare, în așa-numita durere nociceptivă, durere neuropatică, durere mixtă și durere disfuncțională.2,3 Prin urmare, trebuie cunoscut tipul de durere pentru a putea alege o terapie medicamentoasă a durerii şi pentru a o putea adapta individual în funcţie de mecanismul acesteia la fiecare pacient.
Durerea nociceptivă este cauzată de leziuni acute ale țesuturilor ca urmare a unor boli inflamatorii, degenerative sau maligne, sau ca urmare a unor leziuni acute. În funcție de localizare, durerea somatică (cauzată de boli ale aparatului locomotor, ale pielii, țesutului subcutanat și ale membranei mucoase) se poate distinge de durerea viscerală (datorată unor afecţiuni ale organelor interne, de ex. colicile). Durerea nociceptivă este mediată de receptorii de durere (nociceptori) și tinde să aibă un caracter consistent (de exemplu ca un junghi, durere surdă sau sfredelitoare). Durerea neuropatică apare după leziuni sau boli ale sistemului nervos (adesea denumită „durere nervoasă”) și este descrisă ca arsură, furnicături, înjunghiere, durere acută bruscă, durere radiantă, durere „electrizantă”. Durerea neuropatică este supusă unui mecanism diferit de cel al durerii nociceptive și în consecință, necesită analgezice diferite. Durerea mixtă are atât componente nociceptive cât și neuropatice.
Aceste tipuri de durere pot varia în intensitate, de la ușoară la severă și pot apărea în contextul diferitelor boli (de exemplu, boli tumorale sau boli non-maligne). Prin urmare, mai ales în contextul terapiei cronice a durerii, un diagnostic exact atât al mecanismului cât și al intensității durerii este esențial pentru alegerea corectă a analgezicului.
1 Rudolf Likar. Opioids in chronic pain. Ärztemagazin 11, 2017: 16- 19.
2 Sabine Sator-Katzenschlager. Pain therapy update 2015. physician & practice volume 69, 2015: 89-94.
3 Gabriele Grögl. Type of pain determines type of drug. Physicians Crown Pain17, 2017: 14-16.
Epilepsia este una dintre cele mai frecvente tulburări neurologice, incidența in funcţie de vârstă prezintă un curs cu două vârfuri, cu un prim maxim în copilărie și un al doilea la maturitate (⅓ de epilepsii încep după vârsta de 60 de ani).
Epilepsia este prezentă dacă au apărut cel puțin două crize neprovocate sau dacă riscul crecut de dezvoltare a epilepsiei poate fi considerat probabil după o criză printr-o constatare EEG sau RMN corespunzătoare. La aproximativ 65% dintre pacienții cu epilepsie, reducerea de durată a apariţiei convulsiilor poate fi atinsă prin terapia antiepileptică; în restul de 35%, se dezvoltă epilepsie rezistentă la terapie sau dificil de tratat. Cele mai importante obiective de tratament sunt, pe lângă controlul optim al convulsiilor (în mod ideal fără convulsii), tolerabilitatea bună a terapiei medicamentoase, evitarea efectelor secundare cronice, administrarea simplă a medicamentului atât pentru medic cât și pentru pacient, influența favorabilă a bolilor concomitente frecvent asociate cu epilepsia și luarea în considerare a nevoilor grupurilor speciale de pacienți. În general, terapia trebuie să fie cât mai individualizată, respectiv adaptată nevoilor fiecărui pacient.1
1 Baumgartner C & Pirker S. Update on the diagnosis and therapy of epilepsy. J Neurol Neurochir Psychiatr 2012, 13 (2): 64-80.
Migrena este o boală cronică recurentă frecventă, subdiagnosticată, subtratată, care poate avea un impact semnificativ asupra calității vieții celor afectați
În studiul OMS „Global Burden of Disease”, migrena ocupă în prezent locul 7 din 289 de boli la nivel mondial. Migrena apare cu o prevalență de 10-15% la adulți și 3-10% la copii. Femeile între 25 și 55 de ani sunt de până la trei ori mai susceptibile de a fi afectate decât bărbații.1
Caracteristica acestei boli neuronale este durerea de cap severă, de obicei unilaterală, pulsantă. Atacurile acute sunt adesea însoțite de pierderea poftei de mâncare, greață, vărsături, fotofobie, fonofobie și osmofobie.2 Fiziopatologic, inflamația neurogenă se dezvoltă în zona vaselor durale, este declanșată de activarea sistemului trigeminovascular.
În tratamentul migrenei, se face distincția între terapia acută și profilaxia migrenei, metode de tratament medicamentoase și non-medicamentoase fiind utilizate în fiecare caz.1 Scopul profilaxiei este de a reduce numărul de zile de migrenă cu până la 50%. Beta-blocantele propranolol și metoprolol, antagonistul de calciu flunarizina și medicamentele antiepileptice topiramat și acid valproic sunt considerate substanțele de primă alegere în acest scop. Chiar și la doze mai mici decât în indicația inițială, acestea reduc sensibilitatea celulelor cortexului pentru a forma o „depresie cu răspândire corticală”.2
1 Wöber C., DFP literature: diagnosis and therapy of migraine. CliniCum neuropsy, issue 02/2014, pp.30-36.
2 German Society of Neurology, Guidelines for diagnosis and therapy in neurology. Headache and other pain: therapy of migraine. (Status: March, 2013)
Prognosticul pacienților cu schizofrenie a fost îmbunătățit semnificativ prin dezvoltarea tratamentelor medicamentoase ale schizofreniei.
Antipsihoticele ajută la scurtarea considerabilă a perioadelor de spitalizare și pot sta la baza integrării sociale. Există adesea o concepție greșită în rândul publicului cum că antipsihoticele sunt utilizate numai pentru calmarea (anestezierea) pacienților sau pentru a îi face să se conformeze tratamentului. Cu toate acestea, dacă se consideră că simptomele bolii se datorează în principal unui dezechilibru al neurotransmițătorilor și că, cu ajutorul antipsihoticelor, acest dezechilibru al neurotransmițătorului este compensat, necesitatea terapiei psihofarmacologice devine de înțeles. Terapia medicamentoasă are un succes deosebit în tratamentul fazelor acute atunci când scopul este îmbunătățirea simptomelor pozitive și în unele cazuri chiar și a simptomelor negative. La aproximativ 85% dintre pacienții tratați cu antipsihotice, simptomele unui prim episod se ameliorează substanțial sau se diminuează complet în decurs de un an. Terapia cu antipsihotice duce la ameliorarea sau dispariția simptomelor schizofrenice la mulți pacienți. Tratamentul pe termen lung cu antipsihotice reduce rata recidivelor de la aproximativ 80% la 20% în primul an. Antipsihoticele ajută la restabilirea funcționării și facilitează revenirea la viața socială.1
1 Austrian Schizophrenia Society. What is schizophrenia – treatment – medication: http://www.schizophrenie.or.at/was-ist-schizophrenie/behandlung/medikation-46.html (accessed: 6.11.2013).
Un tablou clinic tipic al tulburării bipolare este alternarea fazelor depresive cu episoadele maniacale.
În timp ce faza depresivă se caracterizează printr-o stare de spirit negativă, apatie, tulburări de somn și lipsa de concentrare, euforia, supraîncrederea și hiperactivitatea sunt simptome clasice ale maniei.
În Austria, între 0, 5 – 2% din populație este afectată de o tulburare bipolară severă (tulburare bipolară I), cu imaginea completă a maniei și depresiei. Alte 5-10% suferă de o tulburare bipolară II, în care sunt prezente hipomania și depresia. Predispoziția genetică, parametrii biologici și psihosociali, precum și anumite obiceiuri de viață pot influența debutul dar și evoluția bolii. Din punct de vedere neuropsihologic, în manie și depresie există o modificare a metabolismului transmițătorului serotoninei, dopaminei, noradrenalinei și GABA între celulele nervoase, precum și în interiorul celulelor nervoase.
Pentru o terapie de succes, este necesar să adaptați tratamentul la evoluția specifică a bolii pentru fiecare pacient. Agenții de primă linie pentru tratamentul fazei maniacale acute sunt stabilizatori ai dispoziției, cum ar fi acidul valproic și litiul, sau antipsihoticele atipice, cum ar fi olanzapina, risperidona, quetiapina și aripiprazolul. Pentru terapia acută a fazei depresive, se recomandă combinația unui antidepresiv cu un stabilizator de dispoziție. Tratamentul medicamentos este completat de psihoterapie specială și psihoeducație.1
1 Simhandl C., DFP literature: Management of bipolar disorder, Österreichische Ärztezeitung, Issue No. 5/10.03.2013, pp. 26-35.
ADHD înseamnă „Tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenție”.
Aceasta este una dintre cele mai frecvente tulburări mentale la copii și adolescenți. Se presupune că între 2 % şi 6 % dintre copii și adolescenți suferă de tulburări patologice de atenție și neliniște motorie. Caracteristici pentru ADHD:
Cu toate acestea, simptomele individuale pot varia în severitate și nu trebuie să apară întotdeauna în același timp. Pe cât de variate sunt manifestările ADHD, pe atât de colorate sunt şi denumirile acestora. Făcând aluzie la dorința tipică de a se mişca a multor copii cu ADHD, acest sindrom este popular numit „sindromul copiilor zvăpăiaţi”. Termenul generic ADHD descrie, de asemenea, manifestarea bolii în care nu se observă un comportament hiperactiv, dar este prezent deficitul de atenție.
De asemenea, nu orice copil neliniștit sau neatent suferă neapărat de ADHD. Doar un medic sau psihoterapeut cu experiență în diagnosticul și tratamentul copiilor și adolescenților cu probleme de comportament poate determina dacă o tulburare patologică este într-adevăr prezentă. Pentru a diagnostica corect o astfel de tulburare patologică, este necesar ca simptomele sa fie prezente o perioadă lungă de timp (cel puțin șase luni) și în diferite domenii ale vieții copilului (familie, școală și timp liber) – numai in acest caz se poate vorbi cu adevărat despre ADHD.
Dacă ADHD rămâne netratat, acest lucru poate avea consecințe grave pentru copil și pentru întregul său mediu familial, cum ar fi eșecul școlar, problemele familiale sau un risc crescut de dependență. În majoritatea cazurilor, îngrijirea intensivă și tratamentul specific al simptomelor pot permite copiilor și adolescenților afectați să realizeze o dezvoltare socială și educaţională normală în mare măsură. Astăzi, tratamentul ADHD se bazează pe mai mulți piloni: combinat individual, după educarea și consilierea tuturor celor afectați, psihoterapie, de exemplu terapia comportamentală a copilului, educarea părinților și a profesorilor și, în cazuri individuale, terapia medicamentoasă. 1
1 German Federal Ministry of Health July 19, 2018, www.bundesgesundheitsministerium.de (accessed: 23.08.2019)
Corpul uman are nevoie de energie, de substanțe nutritive esențiale și de alte substanțe care întăresc sănătatea.
Necesarul de energie și nutrienți variază de la o persoană la alta și de la o zi la alta și depinde de multe influențe endogene și exogene. Aprovizionarea insuficientă sau incorectă de micronutrienți esențiali prin alimente este în creștere, dar este rară în Europa Centrală. Deficiențele scad puternic. Cu toate acestea, ele pot fi cu siguranță găsite în grupurile de risc corespunzătoare, de exemplu persoane cu necesar crescut în faza de creștere și în timpul sarcinii, cu stări de boală și bătrânețe, cu consum de diete unilaterale sau cu tulburări metabolice determinate genetic.1
Odată ce mecanismele biochimice de acțiune au fost elucidate, s-a înțeles dezvoltarea simptomelor carențiale și s-au aflat cantitățile de vitamine necesare pentru a preveni aceste simptome carențiale. Aceste descoperiri stau la baza recomandărilor actuale privind nutrienții. Întrucât s-a recunoscut acum că anumite vitamine au un efect preventiv în contextul dezvoltării bolilor degenerative (cancer, boli cardiovasculare, demență etc.), astfel de aspecte au fost luate în considerare suplimentar pentru unele vitamine în recomandările actuale privind administrarea, în unele cazuri rezultând recomandări mai mari decât era cunoscut anterior.2
1 Vitamins, trace elements and minerals. Georg Thieme Verlag, Stuttgart, 2002.
2 Handbook of Vitamins. Urban & Fischer Verlag, Munich, 2008.
Dacă aveți întrebări, nu ezitați să ne contactați.
Dacă aveți întrebări, nu ezitați să ne contactați.
